joi, 23 iunie 2016

Cat de tare e sa inveti istorie la fiecare pas: prin Cheile Tasnei, pe fosta granita dintre Austro-Ungaria si Romania

cheile tasnei iunie 2016Dacă lași Băile Herculane în spate, în direcția Baia de Aramă, și te depărtezi cale de 12 kilometri, vei nimeri în fața Motelului Dumbrava. Nu i-aș face o reclamă deosebită, dacă nu chiar pe lângă dânsul s-ar deschide o cărare prin pădure. Nu sunt multe semne la drumul principal (DN 67D) care să-ți atragă atenția, dar crede-mă că merită să oprești în parcarea de vis-a-vis de motel, să-ți pui bocancii în picioare și să pornești la pas pe acea potecă. Va urma o oră și jumătate de scos exclamații de genul "Vai, dar greu mai e!" (la început) și "Extraordinar! N-am mai văzut așa ceva" (în restul timpului).

Aici, în Parcul Național Domogled-Cerna, sunt multe locuri extraordinare, după cum ți-am mai zis de-a lungul timpului, iar acesta este unul dintre ele, bineînțeles de neratat: în secolul XIX și până la 1918, pe acest petec de pământ treceai, de fapt, dintr-o țară în alta! Pe partea dreaptă, cum vei călători prin munte, era Austro-Ungaria, iar pe cealaltă - Regatul României. Granița, așadar, era marcată de o potecă săpată în stâncă, pe unde își făceau gărzile grănicerii. Da, pe acea potecă, te invit și pe tine acum!

Astăzi, locul este cunoscut drept Cheile Tasnei (sau Tășnei/Țâșnei și alte variațiuni). 

vineri, 17 iunie 2016

Cetatile de la poalele Retezatului, perlele medievale din Tara Hategului: Colt, Malaiesti, Salasu de Sus

Nu multe se pot spune despre oamenii care trăiau în Evul Mediu prin România, pe de o parte pentru că nu ne-au rămas multe scrieri/inscripții și cine mai știe ce formă de comunicare, iar pe de altă parte pentru că efectiv nu au consemnat prea multe informații la vremea aceea, "întârziații Europei" atunci, ca și acum. Însă un lucru e cert, nu erau proști :) Cel puțin cei care sălășluiau prin Țara Hațegului. 
Poți să-ți dai seama de asta fără să citești mii de pagini de istorie, doar venind pe aceste meleaguri și dând cu ochii de cetățile de secol XIV. 

Remarci ușor o mare diferență între cetățile de aici și celelalte din România: nu sunt cocoțate pe vreun deal impresionant, cu panoramă la 360 de grade și ziduri odată de nepătruns. Oamenii anilor 1300 au știut să profite de mediul înconjurător, transformând într-un mare avantaj poziționarea în teritoriu care astăzi ni se poate părea dezavantajoasă. NU aveau nevoie de ziduri înalte și groase, deci nu le-au făcut așa, cheltuind banii inutil. Unde ne-a dispărut această chibzuire? Toate cele 3 cetăți au câte un turn impunător, cu ferestruici înguste, de unde se ocheau inamicii, acestora fiindu-le imposibil să riposteze. Erau loviți, dar să nimerească înapoi prin găurile alea... good luck with that! Apoi, se putea preconiza clar din ce direcție ar fi venit răul, pentru că dintr-o anumită parte, din spate mai exact, sigur-sigur nu venea nimeni. Pentru că acolo era cel mai mare aliat al hațeganilor, și anume... Retezatul! Clar, pe vremurile acelea, o barieră de nepătruns pentru o ființă omenească. Iar ca să vii ca intrus, neobișnuit cu atmosfera locului dintr-o depresiune de munte, cu vremea de un specific local, era ca și cum ai fi plecat din start la luptă cu o șansă în minus.

Cu asemenea gânduri în minte plecam ultima oară când am fost în zonă, câte povești s-ar putea spune și câte urechi ar fi dispuse să le asculte! Cetatea Colț, Cetatea Mălăiești și Cetatea Sălașu de Sus, la câțiva kilometri unele de altele, cuibărite la călcâiele Retezatului, atipice și fascinante...

cetatea malaiesti

sâmbătă, 11 iunie 2016

Cetatea Alba Iulia se vede cel mai bine stand jos, la o terasa ☕

Acest articol este dedicat celor care au vizitat deja cel puțin o dată Alba Iulia, au făcut slalom printre clădirile și zidurile superbe, s-au liniștit, formându-și deja o părere despre cea mai mare cetate din România. 

M-am trezit într-o zi de vineri, la apogeul primăverii, într-un loc în care mai fusesem de cel puțin 3 ori (la un calcul rapid făcut în minte), ridicând privirea spre un soare orbitor și temându-mă deja de dogoarea care avea să mă însoțească în cele circa 2 ore în care îmi permiteam să "pierd vremea". După câțiva pași timizi pe dalele altădată arzânde, strecurându-mă printre cohorte de elevi scoși la culturalizat cu ocazia "Școala Altfel", mi-am dat seama că avea să fie, totuși, o vizită plăcută, cel puțin din pricina vremii. Un soare decent, un aer blând și o veche prietenă-cetate de redescoperit. Și primăvara cu acele înfloriri și înverziri, pe care acasă nici nu le bag în seamă :)

Aveam, de această dată, o misiune nouă: să arăt soacrei mele, pe scurt, frumusețile locului, ea fiind o persoană foarte curioasă, mereu gata pentru o poză de efect, dar și o bunică, în fond, care are nevoie des de odihnă. Când m-am întors la mașină și am pornit din loc spre alte destinații de neuitat (nu știu dacă e loc în România pe care să-l poți uita, apropo), am ajuns să-i mulțumesc (în gând atunci, dar sper să mă citească acum) pentru că, vrând-nevrând, m-a "obligat" să mă adaptez ritmului ei, felului său de a fi și a vedea lumea. Nu aș fi crezut niciodată că Alba Iulia îmi va putea plăcea mai mult nezorind de la un obiectiv la altul, ratând cu intenție anumite puncte sau stând pur și simplu degeaba cu fundul într-un butoi de lemn gândindu-mă cum alții muncesc într-o zi de vineri și eu mă simt ca plecată în vacanță de o lună!

panorama cetate alba iulia