duminică, 31 ianuarie 2016

Dupa 7 ani, Bucurestiul are din nou cu ce sa se laude

7 ani (sau chiar mai mult, dar de ce să ținem cont cu atâta strictețe?) au durat restaurările la cel mai important lăcaș de cult mozaic din România - Templul Coral din București. În toată această perioadă, capitala noastră pierduse un monument de un potențial pe care nu l-am bănuit până în ultima zi din ianuarie 2016, într-o duminică dimineață, când mi s-a părut că toți turiștii din oraș (deloc puțini și în marea lor majoritate străini) aveau un singur scop: să vadă această sinagogă! 

Se pare că Palatul Parlamentului, Muzeul Satului, centrul istoric și shopping-ul, obișnuitele atracții din București, nu pot concura cu așa ceva :) Toată lumea vrea să vadă, de acum, cu prioritate o... sinagogă! Dacă vrei să fii în trend, știi deja unde să îți dai check-in: pe strada Sfânta Vineri, la nr. 9-11. 

templul coral sinagoga bucuresti

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Neamt, cea mai mare si mai veche manastire din Moldova

Printre codrii deși cutreierați de zimbri, se deschide într-un luminiș o curte largă, bătrână, unde călugări în straie simple pășesc încet, pe dale de piatră, îngânând rugăciuni numai de ei știute. Ca o intrusă, m-am furișat o clipă în lumea lor și am simțit cum timpul nu mai are valoarea pe care o știam eu. Parcă nimerisem direct în vremuri medievale și nu aș fi greșit cu mult dacă mă vedeam în povestea lui Umberto Eco - "Numele Trandafirului". 

La Mănăstirea Neamț nu s-a petrecut nicio grozăvie, dar fiecare bucățică de piatră, fir de iarbă sau chiar aerul care suflă printre crăpături șoptește lucruri tainice, într-o limbă de demult, care poate fi descifrată numai de cei aleși, probabil de cei care au răbdare să asculte...

Eu, recunosc, n-am niciodată răgaz să mă umplu pe deplin de poveștile unui loc și, Slavă Domnului, fiecare loc vizitat din România are (prea) multe de spus. Chiar dacă mi s-a părut că timpul s-a oprit în timp ce colindam pe la Mănăstirea Neamț, știam că după ce părăsesc incinta zidurilor de piatră, timpul va reveni degrabă, mai accelerat, să mă tragă de mânecă. Timpul nu poate fi păcălit ușor, fir'ar!

manastirea neamt alb negru

vineri, 22 ianuarie 2016

Am descoperit intamplator cea mai veche manastire din Vrancea

România e mereu surprinzătoare; indiferent cât de bine ai crede că o cunoști, reușește cumva (nu știu cum, că suprafața îi rămâne aceeași!) să ascundă locuri nebănuite pe care ți le scoate în cale tam-nesam, de multe ori când n-ai chef decât să ajungi mai repede acasă. Așa și cazul de față. V-ați întrebat vreodată care este cea mai veche mănăstire din județul Vrancea? Probabil că nu. Nici eu. Poate dacă ar fi fost promovată astfel, mulți am fi știut răspunsul la întrebare. Altfel, în tăvălugul de informații cu care suntem bombardați zilnic și interesați de soluționarea problemelor de care ne lovim mereu, cine mai are răgazul să-și pună astfel de întrebări și să mai și găsească răspunsul?

Poate că ar fi cazul să fim mai curioși. Să-i cerem României răspunsurile pe care e de multe ori egoistă să le ofere. Căci altfel s-ar putea să treacă timpul pe lângă noi fără a ne bucura de acele mici bucurii care ne fac, până la urmă, fericiți. Când am intrat pe poarta unui cimitir micuț, îngrămădit pe un delușor, și am ridicat privirea spre o ruină oarecare uitată în moțul culmei, cu un soare anemic de decembrie bătându-mi pe spinare, parcă îmbiindu-mă să înaintez, eu am simțit cum crește inima în mine, cum întineresc și pentru câteva momente, clipa e doar a mea, sunt doar eu și acest loc uitat de lume, parcă așteptându-mă doar pe mine...

Pășisem în curtea celei mai vechi mănăstiri din Vrancea. Am bifat și isprava asta în panoplia de reușite turistice made in România :) 

manastire vizantea

vineri, 15 ianuarie 2016

Plopii fara sot ai lui Eminescu chiar exista! Ii poti admira si tu, la Iasi

bust mihai eminescu plopii fara sot iasiCred că astăzi, pe 15 ianuarie 2016, a fost mare sărbătoare mare la Iași sau cel puțin așa ar fi fost normal să fie. La 166 de ani de la nașterea poetului nostru național, orice romantic i-ar fi putut aduce un omagiu doar prin câteva vizite de o simbolistică aparte: s-ar fi putut așeza pe veranda de la Bojdeucă, unde obișnuia Eminescu să-și petreacă seri de vară de poveste alături de simpaticul și bunul său prieten Creangă (Doamne, ce prietenii existau pe atunci!), sau ar fi putut da un ocol teiului pe care l-a făcut celebru, din Parcul Copou, ori de ce nu, să coboare treptele de poezie de la Podul lui Eminescu, așa-zisa Râpă Galbenă.

Sau, așa cum o să propun mai jos, ar fi fost de neuitat o plimbare printre "Plopii fără soț", pe lângă care adesea a trecut. Incredibil sau nu, ei încă mai există, semn că poveștile sunt reale și romantismul nu moare cu una, cu două, și chiar în era tehnologiei omniprezente, niște copaci bătrâni pot reuși să te aducă înapoi în epoca eminesciană când și dragostea parcă avea alt parfum...

joi, 14 ianuarie 2016

Mausoleul Marasti: o descoperire personala din "Pe aici nu se trece!"

Multe din vizitele mele prin România nu au fost planificate și poate de aceea le-am privit cu mai multă îngăduință, reușind astfel să mă cucerească mai ușor. Țara noastră, de altfel, incită la spontaneitate și curiozitate, prin lipsa promovării unor anumite obiective, prin absența unor indicatoare, dar prin lăsarea câtui indiciu te miri pe unde, care-ți stârnește o poftă nebună de a nu merge indiferent mai departe, ci a coti spre acel loc necunoscut, în speranța că vei descoperi o comoară nebănuită de nimeni. La noi, încă sunt șanse să descoperi un astfel de loc, care să fie pentru câteva clipe doar al tău, de care să n-aibă nimeni habar până când îți va fi prea greu să-ți ții gura și să nu spui de el și altora :) 

Obiectivul de astăzi este din aceeași categorie, a celor neplanificate, care și din această cauză, recunosc, poate mi-a rămas mai cu ușurință într-un loc anume la inimioară, atât de mult m-am atașat de el! A venit, ca multe altele, într-un moment nepotrivit, grăbindu-mă spre București, când deja orele normale de vizitare se încheie și când în buzunar mai aveam fix cei câțiva lei necesari pentru a-mi asigura intrarea. M-am îndreptat spre aici datorită unui indicator răsărit brusc, la o intersecție dintr-o comună vrânceană, la care ajunsesem tot dintr-o pură întâmplare, după ce urmărisem un alt indicator spre un alt obiectiv și tot așa parcă tot veneau curiozitățile, numa-numa să nu ajung mai repede acasă :) Deodată mi s-au activat amintirile din liceu, când am avut mereu cea mai mare medie la istorie din clasă, deși nu trecuse niciodată de 8 (!), și nemuritorul front Mărăști-Mărășești-Oituz parcă a prins viață în fața ochilor mei. Doar câțiva kilometri mă despărțeau de locul primei bătălii din cele trei acolo unde, se va ști mereu, "Pe aici nu se trece!". 
Cum aș fi putut rezista tentației?

mausoleu marasti

duminică, 10 ianuarie 2016

Cascada Lotrisor, suntem numai ochi si urechi catre tine!

La numai 2 km distanță de unul dintre cele mai circulate drumuri din țară, Valea Oltului cea mereu dominată de vuietul mașinilor și agitația obișnuită transportului intens, se poate ajunge în inima pădurii, unde după o călătorie ce lasă în urmă zgomotele civilizației și se iau la cunoștință trilurile păsărilor acompaniate de susurul izvoarelor, urechea îți este din nou atrasă de o nouă neliniște. Încet-încet, revine vuietul, larma, necontenitul murmur. Dar, curios, nu te întorci spre DN 7, nici nu nimerești pe altă șosea importantă, ci te salută cu bucurie... o cascadă!

Nu-i "tace gura" niciodată. Nici iarna. Nici măcar în primele zile din an, când toată lumea e amorțită, așa cum am reîntâlnit-o, pentru a treia oară, chiar pe 1 Ianuarie 2016. Și de ce s-ar opri din vuit? Are o poveste de spus și noi suntem datori să o ascultăm, căci, ce să vezi, nu natura îi este mamă, ci incredibil sau nu, noi, oamenii i-am dat naștere! Lotrișor, draga noastră, suntem ochi și urechi! :)

cascada lotrisor iarna