Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

vineri, 8 martie 2013

Cum poti primi aprobare sa fotografiezi un castel? Cazul Zau de Campie

Castelul Ugron din Zău de Câmpie este un obiectiv turistic tare drag mie, chiar dacă l-am văzut o singură dată, acum 7 ani, și atunci pe fugă. Din 2006 încoace, nu mi l-am putut scoate din minte, pe de o parte, pentru că este, după părerea mea, EXTRAORDINAR de frumos, iar pe de altă parte, culmea!, pentru că mi-a inspirat, pe lângă admirația de la prima vedere și un oarecare sentiment de teamă, asemuindu-l în mintea mea, fără să exagerez, cu un castel al groazei, bântuit de 70 de fantome. De ce fix de atâtea, vă voi spune în rândurile următoare. Știu acum, privind înapoi cu detașare, că impresia mi-a fost puternic afectată de ora târzie la care am pășit în curtea castelului și bura care se năpustea din înaltul cerului. 

Nu m-am întors până acum să-l revăd, pe de o parte, pentru că în 2008, când aș fi avut ocazia, eram prinsă de febra BAC-ului (îmi dau seama că am făcut o mare greșeală ratând această ocazie), iar pe de altă parte, pentru că nu este deschis circuitului turistic și doar pentru a-l putea surprinde în câteva fotografii trebuie să faci o cerere și... să aștepți. Răspunsul va veni, dacă ești încăpățânat și nu accepți "nu se poate". Probabil singurul turist care a primit aprobare să fotografieze acest castel (ceilalți care au primit undă verde fiind jurnaliști) este nimeni alta decât mama mea. Cum a reușit? Secretul îl aflați doar dacă vă suiți la bordul acestei povești.

castel zau de campie


Cum poți fi sărac, chiar dacă ești bogat

Ca să înțelegeți mai bine de ce și-a dorit mama atât de mult să fotografieze castelul, trebuie să vă spun mai întâi o altă poveste, din păcate tragică, dar frumoasă prin conținut. Istvan Ugron, ambasadorul Austro-Ungariei în Rusia, a construit, între 1909 și 1911, un castel. Banal nu a fost de la bun început, dar după legenda care l-a înconjurat, anonimatul îi era exclus. Avea (și cred că încă are, n-am avut răgaz să număr) 365 de ferestre, 4 turnuri, 7 terase și 12 holuri. Cred că ați ghicit deja cum au fost alese aceste numere - zilele dintr-un an, anotimpurile, zilele săptămânii și lunile anului. Probabil că oricine ar deține astăzi o asemenea proprietate s-ar considera fericit, însă nu și Ugron, care tânjea la inima uneia dintre fetele țarului Nicolae al II-lea, vestitele prințese Romanov. Nu știu (e o poveste transmisă prin viu grai, mai mult legendă) dacă o iubea chiar pe Anastasia (totuși, avea 17 ani când a decedat, nu că ar fi fost vârsta un impediment), dar vă dați seama cum s-ar fi putut exploata, peste ani, din punct de vedere turistic, relația dintre cei doi, chiar și neîmplinită? Domnișoara a cărei inimă și-o dorea Ugron l-a jucat pe degete, cerându-i în schimbul dragostei sale să paveze tot drumul din sat spre castel, cu monede din aur. Ugron s-a apucat să execute comanda, că dacă avea de unde să construiască un asemenea castel, avea și cu ce pava drumul, doar că la jumătatea operațiunii, prințeșa s-a sucit, spunând că este o lipsă de respect să calci în picioare chipul împăratului gravat pe monede și că acestea ar trebui așezate pe cant. Din păcate, Ugron nu era sac fără fund și nici împăratul însuși, așa că dorința fetei n-a putut-o îndeplini și nici aceasta nu a cedat. Totuși, Istvan a sperat la o nouă șansă, de data aceasta reală, însă domnișoara n-a mai avut ocazia s-o acorde, căci la 7 ani de la construcția castelului, în Rusia, tânăra deceda, prin împușcare, alături de restul familiei ei, la comanda bolșevicilor. Istvan Ugron n-a mai apucat ziua din anul 2000, când Biserica Ortodoxă Rusă i-a trecut în rândul Sfinților pe Romanovi. Inclusiv pe domnița la care visa. Un fel de consolare...

castel zau de campie


turn castel zau de campie


blazon ugron castel zau de campie


==============


Cu această poveste în minte, am ajuns împreună cu părinții mei, pe 18 noiembrie 2006, în Zău de Câmpie, județul Mureș, la circa 20 km distanță de Luduș, urmând DJ 151. Eram la bordul mașinii noastre, un Logan argintiu, și în lipsa vreunui indicator care să ne îndrume spre castel, ne-am orientat după culmea împădurită ce ne-a răsărit, la un moment dat, în partea dreaptă, din mijlocul căreia părea să se ițească un vârf de turn. Era trecut de ora 17, înserarea vine mai repede toamna și acum era condimentată cu bură, așa că atmosfera era deja pregătită de culcare (și nici prea prietenoasă) când am cotit și urcat pe un drumeag, până-n poarta castelului. Edificiul se cuibărea sub mantia întunericului, dar curtea care-l înconjura era mai trează ca niciodată, câțiva copii (fantomele) profitau de ultimele raze ale soarelui pentru încă o partidă de joacă. Ignorându-i pe cât posibil, am reușit să tragem două cadre (slabe) cu minunăția pe cât de fascinantă, pe atât de sumbră, când copiii s-au năpustit asupra noastră spunându-ne că nu avem voie să fotografiem, unul tulind-o deja spre o destinație numai de el știută, de unde s-a întors cu o femeie. Care a repetat mesajul tinerilor, spunându-ne că aici funcționează un orfelinat cu 70 de suflete și că în urma unui articol oarecum defăimător care a apărut despre acest loc, nu ne crede că suntem simpli turiști și că ne bănuiește că am fi jurnaliști (!). Ne-a lăsat, totuși, să dăm un ocol castelului, supravegheați strict de dânsa și mai mulți copii, ochii noștri încercând să capteze cât mai multe detalii, pe care aparatul de fotografiat nu avea voie să le captureze. Vizibil dezamăgiți că nu putem păstra o amintire palpabilă cu frumo-spăimosul castel (pe mine deja mă hipnotizase), femeia ne-a făcut două recomandări sincere, de genul: "Plecați mai repede, că aveți alte lucruri de văzut". Rezervația de bujori din localitate, unică în țară, dar care e în plin avânt în jurul datei de 1 Mai (era noiembrie, sâc!) și castelul din Gheja, azi localitate-componentă a Ludușului, pe care l-am și văzut tot atunci, tot de la distanță, tot pentru că înăuntru funcționează o instituție - un spital de psihiatrie.

Înainte să plecăm și să ne luăm "la revedere" de la "csodálatos kastély" (castelul minunat/uimitor, sper că e corect!), mama a aflat, de la femeia-supraveghetor-administrator-ce o fi fost, informația prețioasă: că poți, totuși, fotografia (doar exterior, era de-ajuns oricum), dacă ai o aprobare de la nu știu care centru din Târgu Mureș. Mama a reținut ideea, dar de-abia la un an distanță s-a gândit să-și încerce norocul sau aptitudinile de convingere. Probabil, acesta e răgazul de fermentare al "blestemului" pe care-l aruncă magnificul castel asupra celor care-l zăresc - dorința arzătoare de a-l revedea și de a-l avea, măcar printr-o fotografie, parte din familie.

Evident, a urmat o perioadă de cercetare pe internet, ca să știe unde să trimită cererea, apoi o altă perioadă în care să reflecteze ce să scrie ca să aibă succes. Recunosc, eu nu mi-am pus nicio speranță în reușita "misiunii"; de fapt, eram sigură că persoana care-și va arunca ochii pe cerere (dacă va ajunge, cumva, s-o vadă cineva) o s-o creadă nebună și o s-o trimită, poate, să-l vadă și să-l pozeze pe cel din Gheja:))

Ei bine, cererea a pornit în călătoria ei spre Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Târgu Mureș, via Poșta Română. 


cerere fotografiere castel zau de campie

cerere fotografiere castel zau de campie

După 4 luni, niciun răspuns. Mama nu se lasă. Mai scrie o cerere. De data aceasta, adresată directorului executiv Schmidt Lorand.

cerere fotografiere castel zau de campie

cerere fotografiere castel zau de campie


În aceeași lună, februarie 2008, aflându-se la serviciu, la o agenție imobiliară, mama vorbește la telefon cu un client, când îi sună mobilul. Crezând că este un alt client, o roagă pe o colegă să răspundă. La câteva secunde după, aceasta își schimbă expresia feței și repetă, gândindu-se la ce e mai rău: "Sunteți de la Protecția Copilului?!" Mama, cum aude, îi tresaltă inima de bucurie (deși nu știa dacă e un răspuns favorabil).  Vorbește chiar cu directorul executiv, care-i promite să-i trimită și o aprobare scrisă, pe care s-o prezinte data viitoare când intenționează să viziteze castelul. 

Bucuria inițială se diminuează, însă, când zilele trec și aprobarea nu mai vine! Ei, drăcie! Dar iată că vine o zi și în cutia poștală răsare un plic desfăcut. Greșiseră adresa! În loc de apartamentul 25, trecuseră doar cifra 2! Noroc cu locatarul de la 2, care văzând că e treabă serioasă, s-a sinchisit să facă pe poștașul. 

raspuns cerere fotografiere castel zau de campie


Și iată cum ideea care părea nebună la început a devenit realitate! Dar, stați, oare a funcționat și la Zău de Câmpie?

Precum se specifica în aprobare, mama a sunat dinainte să anunțe vizita și s-a prezentat, pe 6 aprilie 2008, culmea, tot pe o vreme ploioasă, la dragul de castel. S-a legitimat, atât ea, cât și tata, la portarul care stătea într-o gheretă la poartă și care avea habar că o să-i viziteze niște domni de la București și chiar au putut vedea și parterul castelului, fără să fotografieze acolo, însă. Își mai aduce aminte un hol central frumos, colorat în bleu, și camerele cu paturi suprapuse, în care nu exista vreun decor demn de o asemenea reședință, dar unde totul arăta bine. Oare ce or fi putut scrie în acel articol?

Toți de acolo se mirau cum de cineva poate să bată atâta drum (distanța București-Luduș: 400 km) doar ca să facă niște fotografii, eu mă miram de acasă că au reușit să mi-l aducă pe castel acasă.


Ah, dragul de el! Oare ce o face acum? Oare cum arată înveșmântat în zăpadă? Hmmm... cred că trebuie să-i mai fac o vizită!


Dedic acest articol mamei mele, fără de care n-aș fi crezut că și în România poți obține tot ce vrei, atâta timp cât îți dorești suficient de tare acel lucru!


Surse: Mama mea - Gina Stănciulescu, Realitatea, Romania Libera, Wikipedia

__________________________
Daca ti-e pofta de si mai multe povesti, imbarca-te pe Facebook. Sau asigura-te ca ajungi la timp in port cand o noua poveste apare la orizont. Biletul se ia de AICI, simplu, gratuit si rapid!