Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Cheile Orzei – Primul traseu...disparut. Sau nu

Duminică, 4 decembrie, pe o vreme superbă (adică caldă, incredibil de caldă pentru un început de iarnă), am pornit de la Moroeni, pe drumul cică județean DJ 714, ce urma indicatorul Hotel Peștera”. Nu vroiam să ajungem acolo, ci să cotim la un moment dat pe drum și să vedem niște chei, a căror traversare, pe niște bârne de lemn, merita orice efort. Doar că dezamăgirea nu ne-a ocolit...



Cum ajungi?

După ce mergi 15 km pe drumul județean, care arată ca un forestier și nu e indicat pentru mașini mici și cochete, ajungi la o bifurcație, unde zărești o cabană din lemn negru, cu grinzi pictate în roșu. Pe drum, mai zărești câteva stabilimente (2-3 căsuțe și Sanatoriul TBC Moroeni - îl vezi în imaginea următoare), dar nu ai treabă cu ele și îți continui drumul. Ei bine, la acea bifurcație, există un singur indicator, dar două drumuri – unul mai prost ca altul. Cel din dreapta continuă ascensiunea spre hotelul mai sus amintit, cel din stânga a fost abordat de noi. După o coborâre accentuată de vreo 3km, în dreapta se aude un vuiet și...dai de Cascada 7 Izvoare. După încă 300 m, observi culoarea splendidă, ca de smarald, a Lacului Scropoasa.




O porțiune bună, dacă se poate numi așa, din DJ 714 


Cariera Lespezi


Priveliște de pe DJ 714 


De aici pornește, pe marginea lacului, traseul turistic spre Dobrești, și doar pentru cunoscători - via Cheile Orzei -, marcat cu cruce albastră. După cum ți-ai dat seama cu siguranță, noi ținteam obiectivul ăla "doar pentru cunoscători" :D În mai puțin de 5 min de la plecare, ajungi la barajul Scropoasa - unul dintre cele mai frumoase peisaje pe care le-am văzut în viața noastră (îl vezi spre finalul poveștii, AICI). În spatele său, stau pitite cheile astea. Evident că nu poți ajunge la ele așa repede, deși le dibuiești "chircindu-se" în umbra stăvilarului! Trebuie să ocolești tot muntele (să-l urci și să-l cobori) și d-abia apoi cheile se arată la față. Sau se arătau... Ajungem și aici.

Shhh...

Ei bine, dacă știam că minunăția asta a naturii se ascunde așa de bine de turiști, după cum vei vedea în rândurile următoare, cred că am fi ajuns să comitem o ilegalitate! Cum așa? Păi, informându-ne asupra traseului (ca niște excursioniști adevărați), dădusem peste o informație "secretă". Așa că nu mai spune la nimeni că niște binevoitori ai locului mai trec turiștii prin tunelul barajului și, astfel, aceștia scapă de tot urcușul și coborâșul și, după cum am aflat pe pielea noastră, văd ce e de văzut. Sau nu...

Un cuțu, lângă sanatoriul TBC


Pe traseu, pe lângă Lacul Scropoasa








Pe aici ți-e drumul

Dar să nu mai anticipăm și să continuăm cu povestitul. Așa. Având informația asta în "memoria internă" a creierului, dar fiind avizi după munte și nevrând să comitem o ilegalitate, am început să căutăm o alternativă pentru a ne scurta drumul, pe deasupra ușii care dă în tunelul stăvilarului. Și...am dat de o scară. Se urcă Ionuț, viteaz ca de obicei, pe dânsa, ca să nu rezolve nimic! Scara nu ducea decât la un stâlp de electricitate. Ne mai foim pe acolo și, într-un final, ne dăm bătuți, așa că pornim cu pas iute spre chei, pe ruta ocolitoare.

"Covor foșnitor"


Traseul mai merge foarte puțin pe malul lacului, apoi își ia "la revedere" de la acesta și o cotește, destul de vertiginos, spre dreapta, în pădure. Imediat, dăm de un refugiu, de unde am cuprins toată ascensiunea care ne aștepta, dar în același timp, ne-am delectat cu o imagine de vis: un "covor foșnitor" sălășluia la baza copacilor semeți, înalți, drepți, puternici. Și în nerăbdarea noastră de a ajunge mai curând la minunea pe care ne-o imaginam deja în minte, am crezut că ăsta e tot muntele de escaladat și că "ce bine de noi, vom avea mai mult timp de pozat și admirat când ajungem". Tare ne-am mai înșelat!





Refugiul 









Poteca își urmează cursul în zigzag și deși panta pare amenințătoare de jos, pe parcurs nu e chiar așa de nasoală. Și iată-ne în vârful culmei. Până aici, de la plecare, am făcut jumătate de oră, cu tot cu găsit alternative și pozat la greu. Așa că, în mod normal, mai mult de 20 de minute nu credem că ar dura. După cum spuneam, suntem în vârf și ne așteptam să vedem cheile, nu-i așa? De unde chei, când la picioarele noastre se întinde o coborâre accentuată, care ne arată că tot ce am urcat, mai trebuie și coborât. Și urcat și coborât din nou, la întoarcere. Însă, pe lângă tăierea elanului și, un pic, al entuziasmului, o altă problemă se profila la orizont: cum coborâm? Vara, nu o fi fost așa de dilematic, dar îți amintim că era 4 decembrie, deci iarnă. Nu era zăpadă, sau gheață, Doamne ajută!, dar același "covor foșnitor" care ne încântase cu câteva minute în urmă, acum ne dădea de furcă. Toată poteca dispăruse sub mantia de frunze, înaltă de câțiva centimetri. Membrele inferioare ni se afundau cam mult, lăsându-ne fără siguranța echilibrului și fără vreo idee în ce ne "băgăm picioarele". Dar, spre norocul nostru, am scăpat...teferi. Așadar, am coborât și ne-am continuat drumul pe un traseu în serpentine, în coborâre, care alterna cu pasaje abrupte, acoperite și ele, din plin, de frunze. Deși nu eram prea siguri dacă o să picăm sau nu, așa de frumos sunau frunzele date la o parte de picioarele noastre, încât merita orice risc! De asta sigur o să ne aducem aminte mult timp de acum încolo, de chei - mai puțin.

Să ne fie cu iertare






După o jumătate de oră de când eram în vârf, observăm un pod negru. Din lemn. Cam sumbru, dar părea trainic. Știam că de aici pornesc cheile. Iupiii!!! La capătul podului, se ajunge la o mică bifurcație, unde nu există niciun indicator. Știam, însă, că trebuie să părăsim marcajul și să o luăm spre dreapta, spre o stâncă pe care stătea scrijelit "Interzis" și "Forbidden". Da, până la urmă, și neascultarea însemnului era o mică ilegalitate. Dar, ne ierți, nu-i așa? 


Pe aici nu se trece! Teoretic...
Trecem de stânca respectivă și mergem, puțin, pe o cărare, situată deasupra unei albii de râu, aproape secată, și între doi pereți de rocă deloc "prietenoși". Stop! O grămadă de copaci sunt prăvăliți pe drum și, oricum încercăm să trecem peste, nu avem cum. Pare că o alunecare de teren și-a făcut de cap. Nu ne dăm bătuți, însă. Coborâm spre albie și ne continuăm drumul prin ea. Ți-am zis că albia e secată, dar asta nu face din traversarea sa o treabă ușoară. Nici pe aproape! Bolovani imenși, grei și umezi, unii aproape de statura unui om, se îngrămădeau în calea noastră. Iar sentimentul că ne apropiem de partea cealaltă a barajului, că fiind pe un traseu închis circulației publice, acesta poate face loc, oricând, unei cantități de apă "după bunul său plac" și că noi suntem chiar în calea viiturii, nu ne prea ajuta. Și mergem noi cât mergem, cu un ochi pe cărarea de sus, pe care o părăsisem, dar pe care nu era chip să ne întoarcem, și cu celălalt ochi pe țeava care venea de la baraj, care se întindea de-a lungul peretului vertical din dreapta și  prin care auzeam apa croindu-și făgaș. Dacă am fi avut și un alt treilea ochi, ca soacrele, probabil ne uitam și în față, ca să anticipăm vreun eventual dezastru acvatic. 


Aruncătură de trepte

Între timp, am ochit mai multe, chiar prea multe, trepte din lemn, care știam că făcuseră parte din aranjamentul de traversare a cheilor, aruncate în diferite colțuri, sub bolovani, peste, lângă stâncă. De unele, d-abia se mai țineau cuiele ruginite, altele nu le mai aveau deloc. Hmm... nu e un semn bun, mai ales că ne aducem aminte că domnul simpatic de AICI ne avertizase că fuseseră niște inundații (controlate sau nu, nu știm) și că s-ar putea să nu putem ajunge la partea interesantă a cheilor. Și, după cum a cobit, asta am pățit. Am ajuns, după un chin susținut și după ce am observat pe un bolovan un excrement de urs (sau credem că de urs era, fiindcă nu avea alimentele digerate complet și asta zisese Bear Grylls, atunci când se aventurase prin Apuseni, că "definește" un caca de urs), să nu mai avem cum înainta. Fără coardă sau alt echipament de escaladă. Ne-am chinuit, ne-am învârtit, am căutat strategii, apoi ne-am uitat la ceas. Era 14:40. Un scurt calcul ne-a determinat să ne întoarcem, cu o imensă părere de rău că nu am văzut ce au văzut norocoșii din primele două clipuri video atașate la finalul poveștii. Dar mai aveam sigur o oră până ajungeam înapoi la mașină, dacă nu mai mult (că aveam mai mult acum de urcat, decât de coborât), se apropia înserarea (se și înnorase puțin) și nu vroiam să ne prindă întunericul, între niște chei, și așa destul de zgârcite cu lumina pe care o lasă să pătrundă între ele, și în spatele unui baraj, oricât de frumos ar fi el sau cheile!






O dovadă de...viitură nemiloasă 










Ghidul necuvântător


Dar nu apucăm să facem cale-ntoarsă, că un cățel tare drăguț se arată de prin pădure și se uită insistent la noi. Ăsta or vrea să ne muște, ori vrea de mâncare, ori cine știe ce vrea! Prima variantă - putea să ne muște, fără să-l mustre cineva, doar intrasem pe un traseu închis. A doua variantă - nu ne-am întâlnit cu niciun alt turist, clar îi e foame. A treia variantă, cea corectă, vroia, sărmanul, să ne fie ghid! Da, ai citit bine. Simpaticul patruped, cu care ai făcut deja cunoștință AICI, ne-a scos din chei și ne-a condus până la mașină, fără să greșească traseul, așteptându-l și pe cel care rămânea în urmă, oprindu-se când ne opream și noi, uitându-se mereu înapoi, când se plictisea de ritmul nostru și o lua înainte. Ce să mai, a fost un companion pe cinste!




Cu ce am rămas din toată această aventură?

În primul rând, cu un mare regret. Nu am văzut ce trebuia să vedem - adevărata frumusețe a cheilor. Data viitoare, facem pe dracu'n patru, sau comitem o ilegalitate, da' tot mergem până la capăt și anume, chiar până la baza barajului. Dacă se poate și viitura nu a distrus tot traseul... Că de refăcut, nu prea pare nimeni interesat :(


În al doilea rând, am rămas cu una dintre cele mai frumoase imagini pe care ni le-a fost dat să le vedem, ne-am acompaniat călătoria cu sunetul frunzelor, ne-am împrietenit cu un patruped (pe care l-am recompensat cu bucăți din niște sandwich-uri - i-au plăcut mult:D) și am văzut și cum face treaba mare un urs. Sau, pe aproape!

În aprilie 2011 - acces doar pe panta afectată de alunecare de teren (muuult prea riscant, necesitate echipament adecvat)

În 2007 - Încă "în viață"

În octombrie 2011 - inaccesibile

P.S. Dacă cineva a fost aici în intervalul august-decembrie 2011 și a reușit să le străbată pe pasarele, anunță-ne, te rugăm. Mulțam anticipat.


- Daca ti-e pofta de si mai multe povesti, imbarca-te cu noi, pe Facebook, in aventura calatoriilor prin Romania. Sau asigura-te ca nu ratezi nicio poveste. E simplu si rapid - vezi AICI  -